Mă numesc Ileana și am 56 de ani, sunt în Italia, „la fix”, de 11 ani. Sărăcia și grijile m-au izgonit de acasă unde eram săracă din punct de vedere financiar. După 11 ani de muncă în Italia am reușit să rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea saracă, fară bani, ci sunt săracă altfel acum
De săracie tot nu am scapat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, mulțumitor), dar am săracit la suflet. Copiii au crescut mari fără mine, acum sunt plecați pe drumul vieții cu familiile lor, bărbatul mi s-a obișnuit că banii-i vin lunar și fară muncă, iar eu nu mai găsesc drumul către liniște. Am îmbătrânit departe de casă, am obosit muncind pentru casă. Anii de muncă de aici, din Italia, nu au fost ușori. Au fost cei mai grei ani din viața mea, dar am suportat orice de dragul copiilor. Nopțile nedormite, mâncarea, uneori puțină, alteori suficientă, nu mai are parcă nici un gust. Zilele trec toate la fel!
Copiii sunt acum la casele lor (am 2 băieți), se întrețin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Bărbatul, deși asteaptă bani de la mine pentru întreținerea casei, în cei 11 ani petrecuți departe unul de celălalt, și-a făcut o viață a lui, una paralelă cu cea pe care o avea cu mine, în care eu nu mai am loc. Ceea ce mai împărțim în doi este spațiul din casa noastră, când merg în concedii în țară.
De multe ori m-am gândit că ar fi timpul să mă retrag acasă, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns încă la vârsta pensionării) și nici nu ar vrea să mă angajeze cineva. Cum m-aș putea întreține? Voi continua să muncesc aici, atât cât voi putea, apoi… încotro? Trăiesc între trecut și prezent: trecutul plin de grija copiilor și de teama de a nu reuși să îi intrețin și prezentul în care nu mă mai regăsesc decât singură și pierdută. Ce a însemnat Italia pentru mine?
Salvarea viitorului copiilor mei și rătăcirea sufletului meu.
Ileana, 56 de ani
Nota redacției: În România, dacă depășești vârsta de 45 de ani, ești nefolositor societății. Exodul românilor este într-o continuă creștere. Sunt tot mai mulți care aleg calea străinătății și foarte puțini cei care doresc să se întoarcă. Unii nu pot să se întoarcă, se simt dezrădăcinați și aleg să trăiască printre străni, trăind cea mai mare traumă, DORUL. Dorul de casă cu tot ce înseamnă el (despărțirea de copii, de soț, de familie în general). Femeile, mai ales, devin profund îngrijorate de soarta celor rămași acasă, simt tot cerul pe umerii lor, sunt prinse între două lumi. Se întâmplă ceva, ceva ce nu va putea fi recuperat vreodată. Toate frământările, tensiunile, micile satisfacții, bucuriile de-o secundă, fricile etc… sunt trăite în singurătate. Da, pentru că femeile sunt emoționale, bărbații sunt raționali. Câștigi bani, nimic de zis, însă te pierzi. Dorul ucide pe interior, regretele, reproșurile față de propria persoană ucid sufletul, îl atacă exact cum face cancerul, puțin câte puțin. Devastator! Prețul este mare, dar multe femei, în fața cărora mă înclin… au ales să-l plătească…
Sursa: Dulce și Amar
