Dacă am contabiliza mai atent fiecare bucurie nu ne-am impiedica la tot pasul de lucruri mărunte, mult prea mărunte. Dacă am vedea lumina din fiecare om pe care îl întâlnim, dincolo de defectele văzute de noi, ne-am îmbogăți din fiecare legătură cu cei de lângă noi. Dacă am vedea mai des cât de jos sunt unii, nu ne-am mai compara atât cu cei aflați prea sus… Dacă am ști că mâine plecăm definitiv, cred că am fi mai atenți la fiecare vorbă sau privire care poate răni. E nevoie doar de exercițiu și de permanenta atenție asupra a ceea ce urmează să iasă din inima noastră. Cred că bunătatea și gândul bun pot fi antrenate, poate fals la început, însă vor deveni un obicei bun, vor fi parte din noi mai apoi.
Dacă fiecare ne-am strădui să fim mai discreți, mai atenți, mai sensibili la celălalt, mai omenoși, mai luminoși, dacă am învăța că un zâmbet nu costă nimic, dar valorează enorm, dacă am oferi fără teama permanentă de a nu fi luați drept…., dacă am prefera mângâierea tăcerii, tăcerea vorbei tăioase, un zâmbet privirii acre, tonul blând celui tăios….lumea asta chiar ar deveni mai frumoasă. Dar nu știm asta. Sau poate că știm, dar ne ferim să facem primul pas. Întotdeauna e mai ușor după primul pas. Întotdeauna.
Și mai ales să învățăm a căuta darul din fiecare clipă a vieții noastre. La tot pasul e motiv de binecuvântare. Să nu ne mai plângem și văicări pentru orice. Că plouă, că nu plouă, că nu am haine la modă, că nu am soțul perfect, copiii perfecți, cariera perfectă…mereu în comparație cu alții, la fel de nemulțumiți după ce închid fereastra publică a vieții lor. Să începem să mulțumim. Pentru fiecare mică bucurie primită sau dăruită. Un jurnal al lucrurilor bune ne-ar ajuta să vedem în fiecare seară cât de binecuvântați am fost în acea zi. Să scriem imediat bucuria, căci seara e posibil să nu ne-o amintim. Și exercițiul ăsta chiar e terapie. Eu fac asta de multă vreme. Nu constant, dar nici nu renunț. Daruri de zi cu zi, care aduc liniște….și frumos. E tot ce contează.