Cand se duc parintii, nu le vinde casa,
Ei au trudit in Raiul lor cel sfant,
Din cand in cand, mai pune-acolo, masa,
Pastreaza-le bucata de pamant,
Cand mor parintii, nu te duce-n pripa,
Sa calculezi cat iei pe truda lor,
Ci construieste inca o aripa,
Si ai sa vezi ca nu le-a fost usor,
Pastreaza demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde inca, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,
Asterne iute, scoartele din lana,
Mainile mamei te vor mangaia,
Si stai pe prispa veche, chiar batrana,
Sa mai asculti concertul din valcea,
Hai, scoate apa toata din fantana,
Sa primenesti izvorul infundat,
Mama si tata te vor lua de mana,
Te vei simti la fel ca altadat,
Mai da cu var, copile, pe pereti,
Sa ii pastrezi curati, ca pe-o icoana,
Parintii tai au devenit peceti,
Nu alerga, dup-avutii, in goana,
Nu astepta, rugina sa le rupa,
Deschide portile, la casa, largi,
Toti ingerii te vor veghea, asculta,
Vei fi inconjurat numai de magi,
De ce nu vii? Ai tai mereu asteapta…
Ofteaz-atunci cand vad ca esti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poarta,
Nu vor sa creada-n visul desuet
De fapt, Parintii nici nu mor vreodata,
Traiesc in noi, sunt rau cu apa lina,
Sunt stele-aprinse peste zarea-nalta,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senina,
Tu ia aminte: casa parinteasca
E locu-n care sufletul ti-e roua,
E vatra noastra veche, stramoseasca,
Lumina ce se scalda-n luna noua.
poem de Beatrice Silvia Sorescu
