Ştefan Gros, 99 de ani şi aproape două luni. Dacă stă mai mult de două zile fără să facă nimic simte că se îmbolnăveşte. Acum se ocupă cu îngrijirea animalelor pe-acasă, în satul Vâlceluţa, din comuna Bretea Română, dar abia aşteaptă luna martie, când va fi, din nou, mare nevoie de el la turma de 2000 de oi de care se îngrijeşte împreună cu alţi doi ciobani, ceva mai tineri.
„Mulțumesc la Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am dorit eu și vă mulțumesc tuturor. Tot lui Dumnezeu îi mulțumesc că mi-a dat sănătate și știință. La 99 de ani judec mai bine ca ăla la 20 de ani, poate nu mă credeți. Atunci mă gândeam numai la domnișoare, că îmi dădea tata de mâncare și haine. Acuma, în viața mea, nu m-am bucurat la sume mari de bani. Ce mi-a plăcut am mâncat, nu am tras de la gură nimica, am muncit numai bani cinstiți. Pun capul pe cojocul meu, mă culc la oi, dorm liniștit. Mă mai deranjează numa ursul când vine. Pâinea ți-o poți câștiga în țara românească, că avem o țară foarte frumoasă, avem tot ce ne trebuie. Să ajute Dumnezeu să veniți să mâncăm un miel la ceaun la o sută de ani”. Acesta a fost speech-ul rostit de Ştefan Gros, cu trei săptămâni în urmă, când a primit un premiu din partea Consiliului Judeţean. Povestea lui este una fabuloasă.
Secretul longevităţii: apa de munte
„Nu mai ştiu când am fost ultima dată la doctor, da mi-o zîs că măruntaiele din mine-s ca alea dintr-un copil mic. Asta-nsamnă că-s foarte bine. Am o hernie de care trag de vreo 30 de ani, da’ nu mă doare numa’ câteodată. Nepoţii şi copii tăt îmi spun că să mai las mersu’ la oi, dar io le-am spus şi le zâc ş-acuma: dacă vreţi să mă omorâţi, nu mă mai lăsaţi să urc cu oile la munte! În martie încep să fete oile şi mă duc la turmă (vreo 2000 de oi care iernează la vreo 30 de kilometri distanţă de Vâlceluţa), iară în mai urc la stână, pă munte. Pe mine dragostea lui Dumnezău şi dragostea mea pentru oi şi pentru munte m-or ţinut atâta-n viaţă”, spune hotărât bătrânul cioban. „Ca acolo nu-i niciunde-n lumea asta. Nici nu-ţi trăbă vinars să ai poftă de mâncare. Bei apă de izvor şi ţi să face poftă de-mbucat ceva. Aerul ăla de-acolo, apa aia, liniştea aia nu să compară cu nimica. Iară io când îs cu oile întineresc”.
Mulţumit cu strictul necesar
Ştefan Grosu, cel mai bătrân angajat din România, are un salariu de 1.000 de lei „în mână” la care i se adaugă 400 de lei pensie de agricultor şi 400 de lei pensie de veteran de război. „N-am vrut niciodată să am o maşină cum nu are altu’. Am vrut numa’ să am ce mânca şi cu ce mă-mbrăca. Nici oi n-am avut multe, ale mele. N-am avut niciodată mai mult de 200. Când or crescut copiii, le-am împărţit lor şi oile. Mereu am fost mulţumit doar cu ăle strict necesare. Îs bogat, că-s sănătos, am cinci copii care trăiesc, am 24 de nepoţi şi 4 strănepoţi”.
Sursa: în “Glasul Hunedoarei”
