Cu alte cuvinte, copiii nu ne-au cerut să-i naştem, ci o facem pentru noi înşine. Cei care iubesc copiii ştiu că ei ne pot aduce mult mai multe bucurii şi fericire decât le putem oferi noi. E o cruce grea să nu ai copii. Noi trebuie să fim recunoscători că îi avem.
Să vorbim puțin despre aceasta. Cine sunt copiii noștri? Continuarea noastră? Proprietatea noastră? Sau, mai rău, materialul pentru realizarea acelor proiecte sau ambiții pe care nu le-am reușit noi în viață?
Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Ei aparțin în primul rând lui Dumnezeu, apoi părinților. Dumnezeu ni-i dă temporar, ca apoi să ne întrebe de ei. Când vom înțelege acest lucru, nu ne vom mai face iluzii, nici nu ne vom mai întrista la gândul că le-am dăruit viața și forțele noastre, dar nu am primit nimic în schimb.
Părinții, în cele mai multe cazuri, își iubesc copiii mai mult decât îi iubesc copiii pe ei. Dorul părinților pentru dragoste din partea copiilor este egoism adevărat. Să începem cu faptul că un tată obișnuit și o mamă normală își doresc copii pentru ei înșiși, fără să se gândească la faptul că vor primi recunoștință.
Motivele pentru care oamenii nasc copii:
1) iubirea de copii;
2) suport la bătrânețe;
3) să aibă copii, la fel cum au și alți oameni.
Nimeni nu crede că face o favoare generațiilor următoare sau îmbunătăţeşte situaţia demografică din ţară. Cu alte cuvinte, copiii nu ne-au cerut să-i naştem, ci o facem pentru noi înşine. Cei care iubesc copiii ştiu că ei ne pot aduce mult mai multe bucurii şi fericire decât le putem oferi noi. E o cruce grea să nu ai copii. Noi trebuie să fim recunoscători că îi avem.
(Pr. Pavel Gumerov, Familia – mica biserică, Editura Sophia, București, 2017, pp. 107-108)