Mi-a spus cineva de curând. Asta, în contextul în care, e greu să faci un copil, să îl crești, să îi oferi o educație, niște haine curate și o mâncare decentă de trei ori pe zi. Normal că e și foarte frumos, că pe fiecare silabă pe care o scoate copilul o simți ca pe o victorie personală. Asta, desigur, până începe să spună ”nu vreau” și s-a dus tot feng shui-ul.
Dar problema adevărată nu stă aici. Toți părinții se confruntă cu dece-uri, cu nuvreau-uri, cu tantrum-uri și crize adolescentine. Problema reală e atunci când au crescut copiii aceștia doar ca să fugă cât văd cu ochii, mâncând pământul, cât mai departe de părinții lor. Doar ca să muncească precum sclavii, ca să aibă cu ce să-și plătească terapia, hipnoza, acupunctura și diverse alte metode prin care să reușească să-și ierte părinții și să-și vindece traumele din copilărie.
De ce rămân părinții singuri la bătrânețe:
fiindcă și-au lăsat copiii să fie crescuți de bunici (nu judec, doar constat)
fiindcă i-au pedepsit
și bătut
fiindcă nu le-au spus niciodată teiubesc
fiindcă nu le-au spus decât ce să facă (să ia note mari), ce să nu facă (să nu fumeze)
fiindcă i-au iubit în felul lor, nu în felul în care aveau copiii nevoie să o simtă.
Nu există părinți perfecți, să nu ne îmbătăm cu asta. Dar, totuși, există părinți nepărăsiți de copii la maturitate, deși puțini. Nu sunt mulți cei care își telefonează o dată pe săptămână, preț de întrebarea cefaci, maitrăiești. La care nimeni nu așteaptă răspuns cum se cuvine. La care nimeni nu are timp să asculte cu adevărat.
Oare părinții aceștia, cărora nu le deschide nimeni ușa sufletului la bătrânețe, de câte ori au bătut la poarta inimii copiilor lor, în tinerețe. Aici nu e vorba de mâncare, note bune, haine curate. Aici e vorba de ceva mult mai important.
Știți de ce mulți Oameni sunt singuri la bătrânețe? Fiindcă alți Oameni au fost singuri de când au venit pe pământ.
