Părintele Arsenie Boca a spus, că: ,,sufletul trist este un suflet cu luminile stinse’’. Cu siguranţă, este aşa. Din experienţa proprie, ştiu că întristarea îţi umple sufletul de amărăciune, de deznădejde, de plictiseală, de nepăsare, de nefericire, de întuneric. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,la fel cum un nor gros împiedică razele soarelui să ajungă pe pământ, şi tristeţea, ca un alt nor gros, acoperă sufletul şi nu îl lasă să fie luminat de razele raţiunii’’, tristeţea atrăgând după sine: ori vorbirea fără sens, ori cufundarea cu totul în tăcere.
De ce ne întristăm şi nu ştim, că sufletul trist este un suflet cu luminile stinse?
Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) ne spune de asemenea, că: ,,ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.’’
De ce suntem oare aşa de trişti? Poate, din cauză că uneori nu ne mai place să trăim simplu. Vrem să ne adaptăm timpurilor moderne şi fiindcă nu reuşim să ajungem să trăim la un standard mai înalt de viaţă, ne întristăm. Ne întristăm când facem comparaţii între modul nostru de viaţă şi stilul de viaţă al celor mai bogaţi, ne întristăm poate, că între vise şi realitate e un decalaj prea mare, ne întristăm fiindcă nu suntem mulţumiţi cu starea în care ne aflăm, ne dorim din ce în ce mai mult. Ne întristăm, fiindcă de multe ori, cariera e pe primul plan şi pentru a avansa în funcţie ai tot mai multe responsabilităţi la care nu mai faci faţă, oboseala doborându-te, lăsându-te fără putere şi fără niciun chef de nimic.
Ne întristăm, fiindcă nu mai ştim cum să ne petrecem timpul frumos. Nu ne mai bucură nimic. Nu ne mai bucură frumuseţea şi parfumul unei flori gingaşe, trilurile măiestre ale unei păsări, albastrul infinit al cerului, zâmbetul inocent al unui copil, vizionarea unui film interesant, o evadare în sânul încântătoarei naturi.
Ne întristăm, fiindcă ne izolăm de oameni. Nu mai comunicăm sincer, nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele și copiii noştri. Nu mai zâmbim, nu mai povestim, nu ne mai vizităm. Ne-am înstrăinat unii de alţii, ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii.
Ne întristăm, fiindcă ne gândim prea mult la ziua de mâine şi trăim o teamă permanentă, pentru că nu avem siguranţa acesteia, neavând astfel încredere că, Bunul Dumnezeu ne va ajuta să avem pe masă, pâinea de toate zilele şi că ne va purta de grijă ca un Tată iubitor şi milostiv, uitând că, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.
Ne întristăm, fiindcă suntem leneşi la rugăciune şi ne lipsim sufletul de bucuria pe care o aduce rugăciunea curată în inima omului. Rugăciunea alungă toată întristarea, este temei al voii celei bune, prilej de desfătare neîncetată. Când te rogi, sufletul este atins de bucuria şi dulceaţa Harului Sfânt, atunci simţi că nimic rău nu te poate atinge, te simţi iubit de Bunul Dumnezeu şi întristarea stă la distanţă de tine, alungată de credinţa ta puternică şi de lăsarea în Voia lui Dumnezeu.
Ne întristăm când suntem jigniţi, trataţi de sus de semenii noştri. Ne întristăm când suntem nedreptăţiţi, ne întristăm când suntem bătaia de joc a semenilor noştri, ne întristăm când suntem batjocoriţi, când suntem judecaţi după false aparențe. Ne întristăm când suntem exploataţi de cei din jurul nostru, de cei care sunt obişnuiţi să nu le refuzăm nicio sarcină. Ne întristăm când oamenii uneltesc împotriva noastră. Ne întristăm când suntem bârfiţi pe la spate, uneori chiar de oameni de la care nu te aşteptai la un asemenea lucru. Ne întristăm când cei din jurul nostru se poartă cu noi cu mult egoism, cu multă mândrie. Te întristezi când eşti invidiat pentru realizările tale, pentru darurile tale. Ne întristăm pentru orice rău făcut nouă, de aproapele.
Ne întristăm când punem o bucăţică din sufletul nostru în tot ceea ce facem şi cei din jur sunt nepăsători la eforturile noastre, sunt nepăsători la iubirea noastră, sunt nepăsători la tot ce am realizat pentru ei, poate uneori cu mari sacrificii şi o muncă titanică.
Te întristezi când sufletul ţi-e rănit de persoane în care aveai mare încredere şi acestea ţi-au înşelat aşteptările, dezamăgindu-te crunt, minţindu-te, folosindu-se de tine, fiind alături de tine numai când ai fost sus, şi nu şi când ai fost doborât sub povara greutăţilor şi a încercărilor.
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să se milostivească de noi, ca să dobândim pacea inimii, liniştea sufletească, darul rugăciunii, nădejea, credinţa puternică, răbdarea, iertarea, iubirea de El şi de semeni, smerenia, hărnicia, cumpătarea, ca să putem alunga tristeţea care stinge lumina sufletului şi să dobândim bucuria sufletului, ca rod al Sfântului Duh, bucurie care îi aprinde luminile şi îl face luminos ca soarele.
