Oamenii care se uită în ochii mei și mă mint, mă deprimă. Mă revoltă și mă îngrozesc. Imi răstoarnă principiile, în deșartă rezerva de încredere, mă pun pe gânduri și, mai mult, pun gândurile pe mine.
Oamenii care mă mint ferindu-și privirea din calea mea, mă dor la fel de tare. Mi-e mai ușor însă cu ei, e drept, pentru că le simt minciuna și trădarea din felul în care-mi fentează propria privire : se fac că sunt brusc preocupați de un norișor de pe cer, de acu-n caru’ cu fân, de cioara de pe gard.
Privirea lor o evită pe a mea, pentru că ei știu că, la întretăierea celor două priviri, se va naște scânteia care va face scrum încrederea mea în ei.
Oamenii care mă mint în general, mă dezgustă și mă îndepărtează de sufletul lor. Asta dacă au suflet… Minciuna lor rămâne să lucreze ca o rugină în al meu și, chiar dacă la început se vor ospăta din naivitatea mea recunoscută, sfârșitul va fi același : încrederea mea în ei va ajunge în lada de gunoi a istoriei.
Oamenii care mă mint sunt, de fapt, niște nefericiți. Pentru că, dacă ajungi să minți un om cinstit, ești de o mie de ori mai vinovat decât dacă vei minți un batalion de alți mincinoși.
Ei nu știu că minciuna lor va deveni bumerang. Și că, după ce-și vor freca palmele că „le-a reușit” și după ce mai pun un „ics” pe „Răbojul celor fraieriți”, vor trebui să se aștepte ca viața să le întoarcă minciuna într-un alt „ambalaj”.
