S-au cunoscut demult, demult, în alte vremi….ea avea 17 ani, el 23…ea o frumoasă fată de chiabur, el, un băiat simplu, de ţăran.
La fel ca în basme, el a văzut-o şi s-a îndrăgostit pe loc de ea, ea…îl privea timidă, aşa, doar pe furiş, când intra în curtea casei părinţilor ei. Unul spera, altul visa…Părea aproape imposibil să fie vreodată împreună. Diferenţele dintre ei, destule, erau evidente. Cred, însă, că şi-au dorit atât de mult să fie împreună, încât Cerurile le-au oferit această şansă.
– Bunico, ne mai spui, te rog, încă o dată, povestea voastră de dragoste?!
Aşa o rugam pe bunica, aproape în fiecare an, în vacanţa de iarnă,seara, târziu, să ne ducă, pe aripi de poveste, în lumea tinereţii ei. Toţi cei 3 nepoţi ascultam fascinaţi, an de an, povestea de viaţă a bunicilor mei.
Bunica se îmbujora de fiecare dată, parcă iar avea 17 ani şi nu se dădea povestită dar bunicul, ştrengarul fecior simplu, de ţăran, poate mândru că cea mai frumoasă fată din sat e a lui, intra repede în jocul nostru.
Şi ne povestea cum străbunicul meu, om aşezat, care făcuse Liceul la Braşov şi vorbea 5 limbi străine, simţind cum aveau să arate vremurile ale căror nori negri băteau deja şi deasupra curţii lui, a acceptat ca fata lui frumoasă să „se ducă” după flăcăul ce îl ajuta în gospodărie.
Şi nu a procedat rău deloc, pentru că ştia el ce avea să urmeze: comuniştii l-au deposedat de avere, de pământuri, iar fata lui trebuia să se mărite cu un băiat harnic, care să poată avea grijă de ea. Şi aşa a fost! Aşa s-a întâmplat atunci şi aşa se întâmplă şi acum, când amândoi au trecut de 90 de ani.
M-a fascinat întotdeauna grija şi atenţia cu care bunicul a tratat-o întotdeauna pe bunica. Parcă ar avea cu el cel mai de preţ lucru din tot Universul, de care trebuie să aibă grijă şi pe care trebuie să îl ocrotească, astfel încât să nu i se întâmple nici cel mai mic rău.
Atent, prevăzător, grijuliu, iubitor! Pentru că bunica mea este cel mai preţios dar din viaţa lui. Iar bunica i-a purtat întotdeauna şi îi poartă şi acum, o grijă şi un respect aparte.
Când eram mai mică, nu înţeleam foarte bine cum se leagă comunicarea între ei. Simţeam că este ceva special dar nu îmi puteam explica foarte bine. Mi se părea însă fantastic să îi aud cum povestesc tot timpul unul cu celălalt. Se completau perfect. Cu voci blânde unul începea o idee, celălalt o termina.
Aproape că ştiau tot ce gândeşte celălalt. Şi la fel e şi acum. O ţin minte pe bunica cum, seara, toamna, alerga în curte la bunicul cu vreun pulover în mână, stând atentă lângă el până se îmbrăca, nu care cumva ca acesta să răcească. Se ajutau foarte mult în tot ce însemna viaţa la ţară, care nu a fost deloc una îngăduitoare şi au trebuit să muncească cot la cot vreme de zeci de ani pentru a-şi construi de la 0 o viaţă şi pentru a le oferi fetelor lor, tot ce se putea mai bun. Nu i-am auzit niciodată certându-se. Nu i-ai auzit niciodată ridicând tonul unul la celălalt. Pare aproape ireal, ştiu, ceea ce face povestea lor de viaţă şi mai fascinantă. Au un cult al valorilor extrem de clar.
– Tu fată, îmi spune bunicul, respectul e cel mai de preţ într-o căsnicie. Fără el, nimic nu ţine. Toate trec pe lângă el. Dacă nu ai respect, nu ai nimic!
Probabil aceasta este cheia. Cea pe care generaţiile de astăzi nu o mai găsesc nicăieri. Probabil am pierdut-o în drum de acasă înspre şcoală…
Bunicii mei nu vorbesc de iubire, le e uşor jenă să o facă, lucrurile intime nu se aduc pe tarabă în faţa celorlalţi dar „respectul” despre care ei vorbesc mereu, include mult mai mult decât iubirea. E un cocktail în care ei au ştiut să pună vorba bună, sinceritate, voioşie şi linişte, tandreţe, înţelegere, îngăduinţă, protecţie…Şi dacă asta nu e iubire adevărată, atunci nu ştiu cum s-ar putea numi.
Aceasta este povestea de viaţă, reală, pe care bunicii mei o trăiesc încă, unul alături de celălalt, umăr lângă umăr. Poate că anii lor sunt mulţi dar nu suficienţi.
Sursa: WebForCluj
