De ce acest univers este divizat în slabi și puternici? Firește că nu e vorba de fiziologie acum, ci de voință! De ce unii strigă din răsputeri, cerșind ajutor și susținere, iar alții scrâșnesc din dinți și merg înainte fără a cere ceva în schimb pentru „eroismul” lor?
Când mi se spune că oamenii sunt slabi sau puternici de la naștere, refuz să cred în asta. Așa cum refuz să cred și în faptul că oamenii se nasc cu capacitatea de a citi și a scrie.
Când oamenii încearcă să mă convingă că cei slabi își vor păstra vulnerabilitatea sufletească, chiar și în cele mai extreme situații, iar cei puternici niciodată nu vor avea nevoie de susținerea pe care o primesc cei slabi, îmi vine să evadez cât mai repede din acest univers crud.
A fi slab nu este o boală. A fi puternic nu e o obligație. Atât slăbiciunea, cât și puterea sunt o alegere. Ele reprezintă un produs al tuturor factorilor și condițiilor care în simbioză au provocat o anume persoană să adopte o atitudine anumită. Ele sunt doar un program psihologic care ne definește ulterioara manieră de a trăi.
Oamenii slabi nu sunt incapabili să aibă grijă de propria lor condiție existențială, ei sunt oamenii care-și pot permite luxul de a avea alături o persoană care e gata să-și ia responsabilitatea pentru două suflete. Și asta e minunat, atât timp cât e o decizie voluntară.
Pot spune mai mult de atât. Nu există oameni slabi de fapt. Există oameni cărora le este confortabil să fie slabi.
Pe când cei puternici au de suferit mai mult. Căci ei de regulă nu au o așa-numită alegere. Ei sunt puși în fața unor circumstanțe cărora trebuie să le reziste. Așa că ei trebuie să fie puternici. O altă ieșire din situație pur și simplu nu există.
Aveți grijă unul de celălalt, voi, oameni puternici! Vă rog. Pentru că nu aveți prea mulți oameni care să vă fie alături. Și pentru că anume puterea voastră este de regulă și punctul vostru cel mai slab!