Viaţa nu este dreaptă, însă tot este frumoasă. Acum plângi, în secunda următoare zâmbești. Urăști, dar iubești în același timp. Încerci să te ascunzi după degete: uneori îți reușește, alteori nu. Continui să crezi în viitorul tău deși de multe ori ai fost la limită, la marginea prăpastiei. Te ambiționezi să mergi mai departe parcă de fiecare dată cu o forță mult mai mare. Cei din jurul tău te pot vedea insensibil, indiferent, în realitate ești conștient că lucrurile nu stau deloc așa. Pentru că ești om ca toți ceilalți. Pentru că ai sentimente.
De cele mai multe ori ești reținut, dar uneori vrei să cunoști mai mult și atunci faci un compromis cu tine însuți: un compromis care presupune să lași în urmă un trecut care ți-a dat de cap. Încerci să dai un nou sens vieții tale. Te zbați să reușești, te agăți de orice speranță, de orice sfat care ți-ar putea fi de ajutor. Îi lași pe unii oameni să pătrundă în viața ta tocmai pentru simplul fapt că vezi acel ceva pe care nu l-ai mai întâlnit la nimeni până atunci. Te fac să te gândești pentru câteva momente că sunt acele persoane pe care le-ai putea păstra pentru totdeauna în suflet, acele persoane pe care ți le-ai dori să le vezi în fiecare zi. Dar… lucrurile frumoase nu țin mult timp. Te dezamăgesc și apoi dispar subit. Rămâi cu un gust amar, însă refuzi să stagnezi, să te oprești. E nevoie de timp pentru reculegere, dar pe măsură ce timpul trece te gândești tot mai mult la ce a lipsit. El, timpul, le vindecă pe toate, așa spun mai toți oamenii pe care îi cunosc. Am ajuns la concluzia că timpul vindecă rănile, dar când devii vulnerabil le face mai vizibile.
Ca un actor bun ce ești încerci să te ascunzi, nu accepți ideea ca cei din jurul tău să te perceapă ca fiind o persoană slabă, fără caracter. De aceea, te adâncești tot mai mult în abis și îți construiești propria fortăreață în care nimeni nu poate să pătrundă. O fortăreață închisă cu o cheie care apoi este aruncată printre alte milioane de chei. Dilema este dacă va reuși cineva, cândva să găsească această cheie.
