„Bob de grâu curat şi dulce, România mea de dor,
Unde plec, unde m-aş duce, tot la tine în pridvor
Vin să beau din seva verde, din nectarul de iubiri.
În pădurea-ţi de m-aş pierde, am atâtea amintiri.
Recunosc din mii de forme, un contur cum altul nu-i-
Tu, cu marea ta albastră şi cu Dunărea hai-hui,
Printre nuferi şi-anafoare, într-o Deltă din poveşti,
Tu cu munţii tăi de aur, la izvoare mă primeşti,
Să te beau ca pe aghiazmă, să mă curăţ de păcat,
Că pe-un sac de nebunie, te-am vândut şi te-am uitat.
Dintre stele, Cuza-şi plânge, casa unde a crescut
Şi priveşte la poporul destrămat şi sclav sub cnut.
Ne-a prins mână-n mână crezul, de a fi un singur neam
Mai unit ca niciodată şi aşa de rămâneam,
Ne-ar fi respectat şi vestul şi ce mândri am fi fost-
Noi, românii-ntre hotare, cu al nostru adăpost.
Ce-a rămas din tine, ţară şi pe unde rătăceşti?
Au muşcat din tine lupii şi numai o rană eşti.
Sângerezi la adierea unui vânt de prin vecini,
La altarele străine-ngenunchezi şi te închini.
Calc pământul şi mă doare că nu mai găsesc un pas,
Din pământul ţării mele, mai nimic n-a mai rămas.
Vreau un măr cu gust de vară, copt sub soare românesc
Şi duc dorul pâinii noastre, dar niciunde nu găsesc,
Decât euri canceroase cu miros de cauciuc
Şi mănânc moartea pe pâine, şi la cine să mă duc,
Să îmi strig nemulţumirea, când mişei sunt peste tot?
Şi sunt singură, ca tine şi ca toţi şi nu mai pot,
Să mă prind în hora mare a românilor uniţi.
Azi vă strig în disperare, lângă mine să veniţi,
Să-ncercăm să smulgem ”iarba rea” de pe câmpie,
”Să-nvârtim hora frăţiei pe pământ de Românie!”
La mulţi ani, români, oriunde aţi fi!”
Violeta Petre
